Mi se intampla rar, dar mi se intampla, sa-i confer fiintei umane verticalitatea pozitiei bipede cu care de altfel a fost inzestrata, dar pe care si-a pierdut-o odata cu era indoirii articulatiilor. Iar asta mi se intampla cand tacerea ce urmeaza vizionarii unor filme bune este atat de profunda si solemna incat efortul de a reveni printre cele lumesti nu poate fi precedat decat de o plecare a capului cu smerenie si respect la adresa celor care ne fac sa ne simtim „inzestrati”: Coppola, Spielberg, Scorsese, Tarkovsky. Aproape ca e o blasfemie sa vorbesti despre ce fac oamenii acestia caci frumosul ca arta zadarniceste discursuri, cronici, premii si alte manifestari dorite elevate. Cu toate acestea ma voi inscrie la cuvant si voi avea indrazneala de a-i mentiona pe Al Pacino, Marlon Brando, Robert de Niro in trio-ul pe care Coppola l-a revendicat in The Godfather.
Pentru cei care nu l-au vazut inca vorbim de o carte buna scrisa de Mario Puzo care a stat in spatele realizarii filmului, despre un regizor iubitor de idee in idee, de un scenariu al carui cuvant de ordine este detaliul si nu in ultimul rand de o drama. Michael Corleone, fiul lui Vito Corlene, descendent al unei familii mafiote italiene incearca sa-si renege aparteneneta la familia sa, prin propria-i existenta. El nu va fi ca tatal lui, va fi un om onorabil, cu un trai decent, fara imixtiuni in afacerile dubioase ale familiei, deziderat laudabil de altfel. Insa moartea tatalui sau distruge iluzia unei fericiri d-abia gandite.
Cei trei baieti ai lui Vito se vad in situatia de a-si apara familia, de a lua decizii de viata si de moarte si chiar de a muri cum se intampla cu Sonny. Ramas cu Fredo, fratele sau, Michael preia conducerea familiei. De aici si drama personajului care-si induce uitarea principiilor care-l condusesera, in schimbul unei judecati reci, calculate, aducatoare deseori de moarte. Michael isi apara familia cu pretul recrearii propriei fiinte chiar daca din cand in cand mai razbate ca un lait-motiv promisiunea catre Kay, sotia lui, de a intra in legalitate cu afacerile. Inflexibil, detestand tradarea, aplica legea talionului fara a se indoi de justetea hotararilor sale. Chiar Fredo, fratele lui, cade victima maniei sale pentru incercarea nesabuita de a se imbogati cu riscul mortii fratelui sau. Dusman al compromisului, ajunge ca in scurt timp sa devina o persoana incomoda pentru celelalte familii mafiote, care ii doresc moartea.
E greu sa creezi un personaj atat de complex si e la fel de greu sa-l imortalizezi pe pelicula. Al Pacino se achita magnific de rolul sau, iar lui Coppola ii revine meritul de a-i fi dat autenticitate personajului prin alegerea unui actor de valoare.
Revenind la incarcatura dramatica a filmului, Michael Corleone isi revendica dreptul la durere, ceea ce il „umanizeaza”, in doua scene pline de incarcatura emotionala: spovedania sa in fata celui care va urma la Sfantul Scaun, in care se dezbraca de crime, comploturi, pe scurt de promiscuitatea existentei sale si moartea fiicei sale care-l secatuieste de viata.. Umanizarea sa are pretul propriei vieti.
Dincolo de personajele sale, Coppola are genialitatea de a evidentia contextul social si politic in scene de o agresivitate elocventa. America este infatisata in mod real, ca babiloniada fara noima, unde prosperitatea nu se construieste pe valoare – nimic din filmele comerciale de care suntem atat de satui. Banul este singurul care face legea si care poate cumpara respectul semenilor, sistemul politic este unul corupt care creeza adevarate pepiniere pentru afaceri ilicite, biserica este un balci al desertaciunilor, ascunsa in spatele unei cruci desacralizate, a carei victima cade insusi Papa. Te intrebi pe bune dreptate unde este Dumnezeu. Este invocat adeseori… dar la catolici Dumnezeu pedepseste. Extrapoland putem ajunge chiar la o abordare bogomilica, binele si raul coexistand.
Nu pot sa nu ma gandesc unde ne aflam noi ca societate si in ce masura ne regasim in filmul lui Coppola cu mic, cu mare…
Pentru cei care nu au vazut filmul, sa-l vada, iar pentru cei care l-au vazut sa-l revada cu convingerea ca-l vor viziona ca prima data, perspectiva fiind alta. Pana la urma asta inseamna arta. Vizionare placuta!
