Gabriel Liiceanu – “Scrisori catre fiul meu”
O serie de 16 scrisori cu amprenta aristocratica adresate fiului sau Stefan aflat in Japonia, o renuntare totala la cenzura interioara care ne face sa cantarim gandurile carora vrem sa le dam glas de teama penibilului, o insiruire de amintiri fara cronologie, savuroase prin maniera in care sunt asternute pe hartie, astfel ni se infatiseaza cartea lui Liiceanu.
In fapt, piesa de rezistenta a cartii rezida in atemporalitatea ei, reusind 
sa “aplatizeze” varste, astfel incat tonul paternal devine adesea infantil, duios prin inocenta marturisirilor. Totul capata tonalitate de unicitate. Strada Dr. Lister devine strada copilariei ideale unde zilele se cufunda in zile. Chipul mamei patroneaza amintirile asemeni unei icoane, iar imaginea lui Noica creeaza impresia unei sacralitati in fata careia autorul se pleaca intru respect si admiratie. Opusa acestor idealizari voite, se contureaza pagina cu pagina imaginea tatalui, a omului supus indoielii, care isi foloseste darul de a se intreba in eventualitatea gasirii unor raspunsuri acceptabile. In niciun caz romanul nu se vrea o lectie de viata, ci redarea cat mai exacta cu putinta a unor franturi traite.
Finalul romaului este deschis, a 16-a scrisoare anuntand parca multe alte amintiri care nu vor fi rostite. Este o carte apropiata sufletului si chiar daca pasaje filozofice o brazdeaza uneori, ramane un roman usor accesibil lecturii.
