Carte: Pestera

Saramago creeaza un roman “linear”, stors de senzational, dar sublim prin creionarea realitatii cotidiene, fara a lasa gustul amar al anostului caci, precum spune Marta “zilele sunt toate la fel, orele nu, cand zilele ajung la capat au intotdeauna toate cele douazeci si patru de ore, chiar daca in ele nu s-a intamplat nimic(…)”.
Cipriano Algor, olar de profesie, un barbat la 64 ani, a carui sotie murise, ramas cu o fiica, Marta si sotul ei Marcal Gacho, impreuna cu cainele Gasit sunt nucleul naratiunii, o naratiune complexa care cateodata doar pare a obosi prin lungimea frazelor.

In fundal vedem ridicandu-se valul industrializarii care anuleaza cutume, meserii preluate din tata-n fiu si chiar vieti care nu–si gasesc sensul intr-o lume in care timpul nu mai are rabdare. Cipriano traieste drama omului care-si vede produsele muncii sale respinse, ca necorespunzatoare cerintelor pietei si care incearca sa-si gaseasca echilibrul interior pentru a da sens celor 64 de ani. Constrans de imprejurari, mutandu-se cu fiica si ginerele sau in “Centru”, Cipriano are revelatia incazarmarii trupurilor si sufletelor in reguli ce oamenii le fac pentru oameni.

Saramago gaseste de cuviinta in a-si inzestra personajul cu o gandire ce indrageste bunul simt si claritatea ideilor, intelegand valori ca iubirea ca un dat natural pe care trebuie doar sa-l accepte pentru a se ridica si a merge mai departe. Chintesenta acestui roman ? Probabil, nu-ti privi viata ca o succesiune de diapozitive, ci traieste-o nu ingandurat, ci activ, respirand atat urcusurile cat si coborasurile ei.